Cartea lui Kenny Werner e un fel de manual „Invatati LINISTEA fara profesor”. Pianistul american coboara cu delicatete in strafundurile fiintei muzicale, arpegiind relaxat si luminos in preajma blocajelor, problemelor de orgoliu, renuntarilor si framantarilor interioare pe care le are de traversat un muzician. In acest volum, fascinatia libertatii asumate cu relaxare capata un chip foarte convingator – si terapeutic, deopotriva. Pentru ca, aici, muzica e lumina si bucurie, dar si disciplina si rigoare, savant indulcite cu placere adevarata, cu daruire. Kenny Werner se plaseaza la polul opus al tipului de „filozofie” practica a muzicii care circula, inca, pe la noi. Implinirea si performanta nu vin din corvoada nesfarsita, din suferinta, exercitiu epuizant ca un cosmar, automatism sec si ambitie fara orizont. Dar nici din meditatie simulata si autoiluzionare pretins iluminata. Ci din masura, dintr-o relatie cat mai corecta si mereu verificata cu sinele, din generozitate si bucurie de a comunica sincer.
Iata ce spune Catalin Stefanescu despre aceasta carte deosebita si unica in felul ei, care desi se ocupa in special de muzica si muzicieni, este o comoara de cunoastere pentru fiecare dintre noi. O aduc acum in fata dumneavoastra, cu gandul ca asa ceva nu trebuie sa ramana uitata pe rafturi, ci citita si savurata asa cum merita.
Lectura placuta, plina de bucurii. Cu drga, Monica
Iata un fragment din carte:
Odata, m‑am retras intr‑un loc de inchinare si meditatie. Reverentele erau ceva foarte obisnuit acolo. Erau parte a practicii de meditatie. Le‑am considerat foarte ciudate si mi-a fost greu sa fac plecaciuni in fata cuiva sau a ceva. Dupa o vreme, mi‑am spus: „Stii, am platit o multime de bani ca sa fiu aici si daca nu inteleg ce se petrece in acest loc, nu vreau sa fie din cauza ca n‑am facut ceva ”. Ma si vedeam cu cineva care avea sa ma intrebe dupa aceea: „Cum ti‑a placut?”, iar pe mine, spunand: „N‑a fost prea grozav pentru mine”. „Bine, dar ai facut plecaciuni?” „Ei bine, aa ... , nu”, si atunci mi s‑ar fi spus: „Aaa, pacat! De‑aia nu te‑ai prins”. Nu voiam ca ei sa aiba vreo scuza. Asa ca am vrut sa stiu pe ce am dat banii. Daca ei se inchinau, ma inchinam si eu, daca ei cantau, cantam si eu; daca ei se rugau, ma rugam si eu. Si s‑a intamplat un lucru amuzant: am inceput sa inteleg reverentele. Insusi gestul smerit de a face plecaciuni ma facea sa ma simt tot mai eliberat. Ma simteam bine asa, plecat in jos!
Ajunsesem sa fiu innebunit dupa plecaciuni! Intram in camere si ma inchinam in fata a tot ce vedeam. Era ca si cum ma eliberam de o constrangere: de ego‑ul meu. Nu stiam unde ducea asta, dar stiam ca ma simt grozav.
La plecare eram fericit ca o facusem si pe asta, gandindu‑ma ca, poate, o sa ma mai intorc candva sa ma relaxez in felul asta. Dar adevaratele roade le‑am simtit cand m‑am reintors acasa. S‑a intamplat sa am un concert in New York City in acea seara, dupa ce nu mai cantasem o vreme si m‑am dus direct acolo. Nu voi uita niciodata aceasta experienta. Era la Zinno, un club de jazz care gazduieste duo‑uri de pian si bas, iar eu cantam cu Rufus Reid, un mare basist de jazz. Urma sa cantam acolo o saptamana, iar eu nu mai cantasem de doua saptamani. Nu stiam la ce sa ma astept, dar ma simteam atat de bine, incat nu mi‑am putut imagina vreo problema. M‑am asezat la pian, mi‑am pus mainile pe el si, in mod instinctiv, am facut o reverenta. Procedand astfel, am intrat cu iubire in cea mai dulce stare de concentrare pe care am cunoscut‑o vreodata. Primeam totul cu gratitudine, iar sunetul ma umplea de extaz. Am cantat piesa My Romance, foarte simplu si cu multa simtire. Cred ca ne balansam amandoi inainte si inapoi, in timp ce cantam. A fost o experienta foarte profunda pentru mine si, dintr‑o data, am stiut cum e. Asa cum muzicantii din anii ’40 si ’50 intrau in acea stare provocata de heroina, eu am intrat intr‑o stare de gratie. Cand m‑am inclinat, am primit totul si am ramas in acea reverenta, pe parcursul intregii piese. Cand s‑a terminat, am ramas in acea stare o vreme, iar cand am deschis ochii, l‑am privit pe Rufus care se tinea de contrabas, leganandu‑se inainte si inapoi. Si el arata ca oamenii din acel loc din care tocmai iesisem. Cu ochii larg deschisi, mi‑a spus cu o voce imbatata: „Va fi o saptamana de pomina, asa‑i?” Cu aceeasi imbatare, am dat din cap in semn ca da. Asta a fost una dintre multele experiente pe care le‑am avut, care mi‑a dovedit, dincolo de orice urma de indoiala, ca exercitiul cel mai bun este capitularea neconditionata in fata Sinelui. Prin acest mod de a capitula, vei primi mai mult decat ai visat vreodata!
Singurul lucru ce trebuie adaugat acestei istorioare este ca, spre sfarsitul saptamanii, sentimentul plenitudinii s‑a estompat. Cantarea a devenit doar o interpretare buna la pian, si mai putin reverenta. Ceva se alterase, dar dorinta de a avea din nou o asemenea experienta m‑a mistuit mai tare ca niciodata. Avand experiente ca aceasta, ti se face tot mai sete de nectarul launtric.
Multi oameni cred ca daca faci muzica, viata ta are sens – dar multi dintre noi, cei care cantam, stim ca acest lucru nu este neaparat adevarat. Odata discutam cu un muzician de jazz, caruia nu‑i voi mentiona numele, dat fiind ca este faimos. Tocmai venea de la o cina la care participasera si alti mari muzicieni de jazz. A fost genul de cina in care se leaga prietenii intre barbati, la care ei au discutat despre tatii lor, despre carierele lor si despre sentimentele lor. Mi‑a spus ceva care a fost foarte revelator. Chiar daca erau cu totii mari muzicieni de succes, ce insemna acest lucru? Am inteles perfect atat intrebarea, cat si pe cel care si‑a pus‑o, si am simtit compasiune pentru el. Nu am spus nimic, desi aveam un raspuns in minte. Raspunsul ar putea fi ca nimic nu are cu adevarat vreun sens, indiferent de succesele inregistrate, indiferent de maiestria pe care ai atins‑o in ceea ce faci, daca nu-I oferi toate acestea puterii divine – lui Dumnezeu, daca vrei. Fara dorinta de a cunoaste aceasta parte din mine, sau adevaratul meu Sine, as bajbai in fiecare secunda in cautarea sensului. Ar fi foarte dificil sa imi fac pe plac – indiferent cat de bine ar merge lucrurile. Sunt recunoscator pentru durerea care a condus la cautarea unui Sine mai inalt.
Toate invataturile spirituale confirma ca este mai bine sa dai, decat sa primesti124. Este o invatatura bine cunoscuta, dar putin urmata. Dand cat de mult poti, devii un canal receptor. Noul Testament spune de asemenea: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal ‑ ramanand in Mine ‑ El Insusi produce lucrarile”. Cred la fel despre solo‑urile mele. Fie ca crezi in Tatal, sau nu, acesta este principiul actiunii lipsite de efort: Lasa puterea mai inalta sa cante muzica!
Nu ingadui ca lumina cautarii tale sa paleasca. Fa un curs, sau inscrie‑te la un atelier de creatie, sau inconjoara‑te de oameni care au acelasi tel ca si tine. Fa salturi mari cand este nevoie sa reinstaurezi bunavointa de a continua pe aceasta cale. Cand mintea nu‑ti da voie, s‑ar putea sa ai nevoie de forta de sprijin a unui grup. Cand oamenii se aduna, ei pot obtine mai mult decat indivizii ce actioneaza pe cont propriu. Am auzit o vorba cu talc: „Un dependent lasat de unul singur se afla intr‑o companie proasta”. Cat de adevarat! Si aminteste‑ti ca suntem cu totii dependenti, in sensul ca depindem de viziunea limitata pe care o avem despre noi insine.
Fii deschis la posibilitatea ca ritualurile sa inlesneasca reconectarea la puterea pierduta. Ritualurile pot fi unelte utile pentru accesarea Sinelui superior. Societatea a devenit mai slaba, prin lipsa acestora. Multi oameni sunt acum in cautare de ritualuri, pentru a‑si recupera propriile identitati pierdute. Muzicienii n‑ar trebui sa ignore ceea ce cauta societatea, ci ar trebui sa preia conducerea, ca in vremurile trecute. Spre exemplu, poti transforma pasul Unu intr‑un ritual. Daca simti ca te ajuta, poti purta vesminte ceremoniale, poate de matase, sau sa aprinzi lumanari, si sa cauti metode de a spori gratia cu care te predai Sinelui tau superior. In acest fel, se poate preveni decaderea sensului sau.
Odata, am fost intrebat: „Care este urmatorul stadiu al evolutiei muzicii, in secolul urmator?” Raspunsul meu a fost ca nu evolutia muzicii este problema. Cred ca evolutia muzicianului este problema cea mai importanta. Artistul trebuie sa‑si recapete locul de drept in societate, ca invatator, metafizician si vizionar. Se spune ca, prin procese alchimice, metalul obisnuit este transformat in aur. In mod similar, noi, fiintele umane, ne putem transcende conditia si descoperi esenta divina. Cauta ca aceasta schimbare sa se produca in viata ta.
„ Din harpa ies tonuri soptite; si dansul se dezlantuie fara maini si picioare. Muzica este cantata fara degete, este auzita fara urechi, pentru ca El este urechea; si El este ascultatorul”.
– Kabir
„ Am cantat la vina, pana cand inima mi‑a devenit instrumentul. Apoi am oferit acest instrument muzicianului divin, singurul muzician care exista. De atunci incoace am devenit flautul Sau si, cand El doreste, El canta muzica Lui. Oamenii imi atribuie mie meritul pentru aceasta muzica, care, in realitate, nu mi se datoreaza mie, ci muzicianului care canta la propriul sau instrument”
Hazrat Inayat Khan
Anecdota
Doi calugari erau intr‑o manastire, facandu‑si ritualurile zilnice. Erau pe cale sa se inchine in fata divinitatii lor. Unul s‑a pus in genunchi si a spus: „O, marite stapane, eu sunt nimic, nu exist, tot ce exista esti Tu”. Celalalt calugar s‑a aplecat si mai mult, spunand: „O, preamaritule, eu sunt mai putin decat nimic. Nu exist si nici n‑am existat vreodata. Tu esti tot ceea ce exista!”. Intr‑un colt era un ingrijitor care matura templul si‑i privea pe cei doi. S‑a gandit in sinea lui: „Hm, mi se pare destul de usor! Ia sa incerc si eu.” S‑a apropiat de statuie, a ingenunchiat sub privirile calugarilor si a spus: „O, atotputernicule, si eu sunt un nimic, tu esti totul”. In timp ce calugarii il priveau cu dispret, unul ii spunea celuilalt: „Pff, cum indrazneste! Uite cine se crede nimic!”
Nu uita sa‑ti reinnoiesti smerenia!
Odata, m‑am retras intr‑un loc de inchinare si meditatie. Reverentele erau ceva foarte obisnuit acolo. Erau parte a practicii de meditatie. Le‑am considerat foarte ciudate si mi-a fost greu sa fac plecaciuni in fata cuiva sau a ceva. Dupa o vreme, mi‑am spus: „Stii, am platit o multime de bani ca sa fiu aici si daca nu inteleg ce se petrece in acest loc, nu vreau sa fie din cauza ca n‑am facut ceva ”. Ma si vedeam cu cineva care avea sa ma intrebe dupa aceea: „Cum ti‑a placut?”, iar pe mine, spunand: „N‑a fost prea grozav pentru mine”. „Bine, dar ai facut plecaciuni?” „Ei bine, aa ... , nu”, si atunci mi s‑ar fi spus: „Aaa, pacat! De‑aia nu te‑ai prins”. Nu voiam ca ei sa aiba vreo scuza. Asa ca am vrut sa stiu pe ce am dat banii. Daca ei se inchinau, ma inchinam si eu, daca ei cantau, cantam si eu; daca ei se rugau, ma rugam si eu. Si s‑a intamplat un lucru amuzant: am inceput sa inteleg reverentele. Insusi gestul smerit de a face plecaciuni ma facea sa ma simt tot mai eliberat. Ma simteam bine asa, plecat in jos!
Ajunsesem sa fiu innebunit dupa plecaciuni! Intram in camere si ma inchinam in fata a tot ce vedeam. Era ca si cum ma eliberam de o constrangere: de ego‑ul meu. Nu stiam unde ducea asta, dar stiam ca ma simt grozav.
La plecare eram fericit ca o facusem si pe asta, gandindu‑ma ca, poate, o sa ma mai intorc candva sa ma relaxez in felul asta. Dar adevaratele roade le‑am simtit cand m‑am reintors acasa. S‑a intamplat sa am un concert in New York City in acea seara, dupa ce nu mai cantasem o vreme si m‑am dus direct acolo. Nu voi uita niciodata aceasta experienta. Era la Zinno, un club de jazz care gazduieste duo‑uri de pian si bas, iar eu cantam cu Rufus Reid, un mare basist de jazz. Urma sa cantam acolo o saptamana, iar eu nu mai cantasem de doua saptamani. Nu stiam la ce sa ma astept, dar ma simteam atat de bine, incat nu mi‑am putut imagina vreo problema. M‑am asezat la pian, mi‑am pus mainile pe el si, in mod instinctiv, am facut o reverenta. Procedand astfel, am intrat cu iubire in cea mai dulce stare de concentrare pe care am cunoscut‑o vreodata. Primeam totul cu gratitudine, iar sunetul ma umplea de extaz. Am cantat piesa My Romance, foarte simplu si cu multa simtire. Cred ca ne balansam amandoi inainte si inapoi, in timp ce cantam. A fost o experienta foarte profunda pentru mine si, dintr‑o data, am stiut cum e. Asa cum muzicantii din anii ’40 si ’50 intrau in acea stare provocata de heroina, eu am intrat intr‑o stare de gratie. Cand m‑am inclinat, am primit totul si am ramas in acea reverenta, pe parcursul intregii piese. Cand s‑a terminat, am ramas in acea stare o vreme, iar cand am deschis ochii, l‑am privit pe Rufus care se tinea de contrabas, leganandu‑se inainte si inapoi. Si el arata ca oamenii din acel loc din care tocmai iesisem. Cu ochii larg deschisi, mi‑a spus cu o voce imbatata: „Va fi o saptamana de pomina, asa‑i?” Cu aceeasi imbatare, am dat din cap in semn ca da. Asta a fost una dintre multele experiente pe care le‑am avut, care mi‑a dovedit, dincolo de orice urma de indoiala, ca exercitiul cel mai bun este capitularea neconditionata in fata Sinelui. Prin acest mod de a capitula, vei primi mai mult decat ai visat vreodata!
Singurul lucru ce trebuie adaugat acestei istorioare este ca, spre sfarsitul saptamanii, sentimentul plenitudinii s‑a estompat. Cantarea a devenit doar o interpretare buna la pian, si mai putin reverenta. Ceva se alterase, dar dorinta de a avea din nou o asemenea experienta m‑a mistuit mai tare ca niciodata. Avand experiente ca aceasta, ti se face tot mai sete de nectarul launtric.
Multi oameni cred ca daca faci muzica, viata ta are sens – dar multi dintre noi, cei care cantam, stim ca acest lucru nu este neaparat adevarat. Odata discutam cu un muzician de jazz, caruia nu‑i voi mentiona numele, dat fiind ca este faimos. Tocmai venea de la o cina la care participasera si alti mari muzicieni de jazz. A fost genul de cina in care se leaga prietenii intre barbati, la care ei au discutat despre tatii lor, despre carierele lor si despre sentimentele lor. Mi‑a spus ceva care a fost foarte revelator. Chiar daca erau cu totii mari muzicieni de succes, ce insemna acest lucru? Am inteles perfect atat intrebarea, cat si pe cel care si‑a pus‑o, si am simtit compasiune pentru el. Nu am spus nimic, desi aveam un raspuns in minte. Raspunsul ar putea fi ca nimic nu are cu adevarat vreun sens, indiferent de succesele inregistrate, indiferent de maiestria pe care ai atins‑o in ceea ce faci, daca nu-I oferi toate acestea puterii divine – lui Dumnezeu, daca vrei. Fara dorinta de a cunoaste aceasta parte din mine, sau adevaratul meu Sine, as bajbai in fiecare secunda in cautarea sensului. Ar fi foarte dificil sa imi fac pe plac – indiferent cat de bine ar merge lucrurile. Sunt recunoscator pentru durerea care a condus la cautarea unui Sine mai inalt.
Toate invataturile spirituale confirma ca este mai bine sa dai, decat sa primesti124. Este o invatatura bine cunoscuta, dar putin urmata. Dand cat de mult poti, devii un canal receptor. Noul Testament spune de asemenea: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal ‑ ramanand in Mine ‑ El Insusi produce lucrarile”. Cred la fel despre solo‑urile mele. Fie ca crezi in Tatal, sau nu, acesta este principiul actiunii lipsite de efort: Lasa puterea mai inalta sa cante muzica!
Nu ingadui ca lumina cautarii tale sa paleasca. Fa un curs, sau inscrie‑te la un atelier de creatie, sau inconjoara‑te de oameni care au acelasi tel ca si tine. Fa salturi mari cand este nevoie sa reinstaurezi bunavointa de a continua pe aceasta cale. Cand mintea nu‑ti da voie, s‑ar putea sa ai nevoie de forta de sprijin a unui grup. Cand oamenii se aduna, ei pot obtine mai mult decat indivizii ce actioneaza pe cont propriu. Am auzit o vorba cu talc: „Un dependent lasat de unul singur se afla intr‑o companie proasta”. Cat de adevarat! Si aminteste‑ti ca suntem cu totii dependenti, in sensul ca depindem de viziunea limitata pe care o avem despre noi insine.
Fii deschis la posibilitatea ca ritualurile sa inlesneasca reconectarea la puterea pierduta. Ritualurile pot fi unelte utile pentru accesarea Sinelui superior. Societatea a devenit mai slaba, prin lipsa acestora. Multi oameni sunt acum in cautare de ritualuri, pentru a‑si recupera propriile identitati pierdute. Muzicienii n‑ar trebui sa ignore ceea ce cauta societatea, ci ar trebui sa preia conducerea, ca in vremurile trecute. Spre exemplu, poti transforma pasul Unu intr‑un ritual. Daca simti ca te ajuta, poti purta vesminte ceremoniale, poate de matase, sau sa aprinzi lumanari, si sa cauti metode de a spori gratia cu care te predai Sinelui tau superior. In acest fel, se poate preveni decaderea sensului sau.
Odata, am fost intrebat: „Care este urmatorul stadiu al evolutiei muzicii, in secolul urmator?” Raspunsul meu a fost ca nu evolutia muzicii este problema. Cred ca evolutia muzicianului este problema cea mai importanta. Artistul trebuie sa‑si recapete locul de drept in societate, ca invatator, metafizician si vizionar. Se spune ca, prin procese alchimice, metalul obisnuit este transformat in aur. In mod similar, noi, fiintele umane, ne putem transcende conditia si descoperi esenta divina. Cauta ca aceasta schimbare sa se produca in viata ta.
„ Din harpa ies tonuri soptite; si dansul se dezlantuie fara maini si picioare. Muzica este cantata fara degete, este auzita fara urechi, pentru ca El este urechea; si El este ascultatorul”.
– Kabir
„ Am cantat la vina, pana cand inima mi‑a devenit instrumentul. Apoi am oferit acest instrument muzicianului divin, singurul muzician care exista. De atunci incoace am devenit flautul Sau si, cand El doreste, El canta muzica Lui. Oamenii imi atribuie mie meritul pentru aceasta muzica, care, in realitate, nu mi se datoreaza mie, ci muzicianului care canta la propriul sau instrument”
Hazrat Inayat Khan
Anecdota
Doi calugari erau intr‑o manastire, facandu‑si ritualurile zilnice. Erau pe cale sa se inchine in fata divinitatii lor. Unul s‑a pus in genunchi si a spus: „O, marite stapane, eu sunt nimic, nu exist, tot ce exista esti Tu”. Celalalt calugar s‑a aplecat si mai mult, spunand: „O, preamaritule, eu sunt mai putin decat nimic. Nu exist si nici n‑am existat vreodata. Tu esti tot ceea ce exista!”. Intr‑un colt era un ingrijitor care matura templul si‑i privea pe cei doi. S‑a gandit in sinea lui: „Hm, mi se pare destul de usor! Ia sa incerc si eu.” S‑a apropiat de statuie, a ingenunchiat sub privirile calugarilor si a spus: „O, atotputernicule, si eu sunt un nimic, tu esti totul”. In timp ce calugarii il priveau cu dispret, unul ii spunea celuilalt: „Pff, cum indrazneste! Uite cine se crede nimic!”
Nu uita sa‑ti reinnoiesti smerenia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu